Acasa

M-am intrebat mereu in mintea mea. Cum o fi mai bine? Sa dau de pomana “un banut” , atunci cand mi se cere la metrou, in autobuz, pe strada, in fata la supermarket , sau nu? Imi tot suna in minte vorba: … “cu o randunica nu se face primavara” si imi spun ca daca as da ”un banutz” n-as face altceva decat sa sustin fenomenul sau daca dau un ban acei bani ajung la diversi infractori, interlopi si nu la persoanele amarate care cer pomana.

Mai ales ca gandul la un fel de mafie a cersetoriei nu prea imi da pace, plus ca sunt atat de multe reporataje la TV care arata adevarul despre cersatorie. Apoi, imi mai zic ca nu e treaba mea si nu trebuie sa ma implic, ca statul ar trebui sa controleze fenomenul prin politie sau programe sociale,sa aiba grija de amarati, sa existe protectie sociala. Asa ca, nu dau si consider ca nu gresesc cu nimic. Ba chiar ma enerveaza si ma revolt cand ii vad milogindu-se, spunand poezii, povesti sau umbland desculti orintre masini si incercand sa-ti vanda carti prin parcare supermarketurilor.

 

Sponsorii Nostri

 

 

Cu toate astea am mai dat din cand in cand , mai ales cand am ajuns prima data in Bucuresti. Si o sa mai dau daca o sa consider ca ajuta persoana respectiva. Era o copila, curat imbracata, cu chip angelic si o poveste intr-o parcare dintr-un Mall . Prea putin conta povestea pentru mine. Toti au sapte-opt frati, multi copii, greutati si/sau le-a luat foc casa, parinti sunt morti sau bolnavi.

Am intalnit-o cand cersea in metrou. Desi aglomerat si biata fata si-a facut numarul cu stoincie dei mai era un pic si plangeau si pietrele, nimeni nu a schitat un gest sau sa dea vrun semn ca au fost miscati cumva. Nimeni nu a dat pomana. Se pregatea sa coboare, sa schimbe vagonul pentru o alta incercare sau clienti noi. Atunci am avut eu parte de o incercare.

 

Am privit-o dintr-un colt fara sa ma observe. In doar cateva momente m-au incercat tot felul de sentimente contradictorii. Tristetea si durerea din ochii bietei copile erau atat de brutale. Era un fel de resemnare, ceva care se petrecea in culise. Nu mai era “pe scena” teatrului vietii. Era cu spatele la lume in propria durere. Isi jucase rolul acum era doar ea si problemele. Era sincera , era amarata, era batuta de viata si era dureros sa o privesti in acea forma.

Atunci, i-am dat un 1 leu. Fara sa ma vada nimeni din jurul meu, fara sa fac tam-tam, parca si rusinata de gestul meu. “Multumesc!” … a spus incet si firav. Am mai vazut-o de atunci cersind, insa, nu i-am mai dat nimic. Am mai cedat insa si in fata unui instrumentist care canta o melodie trista. Am zis ca face un lucru cinstit, nu cerseste canta. Am zis ca e pacat sa nu fie rasplatit pentru talentul si pentru efortul pe care il depune. I-am dat bani, am dat si altora si cu siguranta o sa mai dau dar cu retineri si dupa ce acei oameni amarati trec prin filtrul constiintei mele. Dar, parca, ceva nu este in regula si ajung adesea sa ma intreb: sa dau sau sa nu dau?